iertăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IERTĂCIÚNE, iertăciuni, s. f. (
Înv. și
pop.) Iertare. ◊
Expr. Să fie cu iertăciune, formulă prin care se cer cuiva scuze pentru un act nepotrivit; nu vă supărați!
A-și lua iertăciune = a cere iertare de la rude și de la prieteni pe patul de moarte. ♦ (Rar) Îngăduință, permisiune. –
Ierta +
suf. -ăciune.iertăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iertăciúne (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. iertăciúnii; pl. iertăciúniiertăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iertăciune f. rezultatul iertării:
1. scuză;
2. permisiune.
iertăciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IERTĂCIÚNE, iertăciuni, s. f. (
Înv. și
pop.) Iertare. ◊
Expr. Să fie cu iertăciune, formulă prin care se cer cuiva scuze pentru un act nepotrivit; nu vă supărați!
A-și lua iertăciune = a cere iertare de la rude și de la prieteni pe patul de moarte. ♦ (Rar) Îngăduință, permisiune. —
Ierta +
suf. -ăciune.ĭertăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)ĭertăcĭúne f. (lat.
libertátio, -ónis). Acțiunea de a ĭerta.