orie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÓRIE, orii, s. f. Plasă de prins pește, în formă de sac, folosită în apele curgătoare adânci, mânuită din luntre de doi oameni. –
Et. nec.orie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)órie (órii), s. f. – (
Munt.) Plasă de pescuit. Origine incertă. Ar putea fi
sb. oruhe „dispozitiv, instalație”. Relația propusă de Scriban, cu
lat. horia „barcă” și cu
tc. oria „pătrat”, nu e posibilă.
orie (Dicționaru limbii românești, 1939)órie și
hórie f. (cp. cu lat.
horia, luntre de pescar, și turc.
oria, pătrat [la cărțile de joc], cum cam e și forma oriiĭ).
Munt. Mold. Plasă maĭ mare (lungă de vre-o 6 metri și lată de 5) pe care o poartă doĭ oamenĭ din doŭă luntri. (Poate fi întinsă și pe doŭă prăjinĭ care se deschid ca un foarfece și se poartă pe fundu apeĭ de un singur om dintr´o luntre). V.
năvod.orie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)órie (-ri-e) s. f.,
art. ória (-ri-a), g.-d. art. óriei; pl. órii, art. óriile (-ri-i-)òrie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)òrie f. plasă de prins pește (întrebuințat la apa adâncă). [Origină necunoscută].