învoi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNVOÍ, învoiesc, vb. IV.
1. Refl. recipr. A ajunge la o înțelegere, a cădea de acord, a se înțelege cu cineva. ♦
Refl. (
Pop.) A se angaja, a se tocmi.
2. Refl. A se declara de acord cu ceva, a consimți la ceva.
3. Refl. recipr. (
Pop.) A trăi în bună înțelegere cu cineva, a se înțelege, a se împăca.
4. Tranz. A acorda cuiva ceea ce cere; a permite, a îngădui. ♦ A permite cuiva să lipsească (pentru scurt timp) de la serviciu, de la școală, de la cazarmă etc. –
În + voie.învoi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)învoí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. învoiésc, imperf. 3
sg. învoiá; conj. prez. 3
să învoiáscăînvoì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)învoì v.
1. a conveni:
v’ați învoit; 2. a consimți:
îi învoi cererea; 3. a se împăca:
nu se prea învoiesc. [V.
voie].