înviora (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNVIORÁ, înviorez, vb. I.
Tranz. și
refl. A (se) face (mai) vioi; a (se) trezi din amorțeală; a (se) dezmorți, a reveni sau a face să-și revină în simțiri;
p. ext. a (se) însufleți, a (se) înveseli; a (se) îmbărbăta. [
Pr.:
-vi-o-] –
Et. nec.înviora (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)înviorá (învioréz, înviorát), vb. – A face mai vioi, a dezmorți, a însufleți. De la
viu, prin intermediul unui
pl. ipotetic *
viuri, ca în paralelismul
fumuri ›
înfumura, gînduri ›
îngîndura. Pentru prezența acestui
pl. ipotetic,
cf. cărturar, înfășura, înhăinura. În general se admite ca etimon un
lat. *
invῑvŭlāre (Pușcariu,
Conv., lit., XXXIX, 325; Drăganu,
Dacor., II, 617; Pușcariu 903; DAR), ipoteză ce nu pare convingătoare. Pușcariu,
Dacor., IV, 704 și DAR sugerează de asemenea un
lat. *
invibrāre, tot inacceptabil. –
Der. înviorător, adj. (care înviorează, răcoritor).
Cf. vioară, învioșa.înviora (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înviorá (a ~) (-vi-o-) vb.,
ind. prez. 3
învioreázăînviorà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înviorà v. a (se) însufleți, a căpăta vieață:
obrajii i se înviorară. [Dela un primitiv
viura = lat. *VIVULARE, tras din vivere (v.
învia)].