învinge (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNVÍNGE, învíng, vb. III.
Tranz. 1. A înfrânge, a bate pe inamic, pe adversar (în război), a triumfa, a doborî.
2. A stăpâni, a înfrâna, a domina (o dorință, o pasiune, o slăbiciune etc.). ♦ (Subiectul este o necesitate, o dorință, un sentiment etc.) A doborî, a birui, a copleși;
p. ext. a duce până la capăt. –
În + vince (
înv. „a învinge” <
lat.).
învinge (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)învínge (învíng, învíns), vb. –
1. A înfrînge, a birui. –
2. A domina, a stăpîni, a supune. –
3. A trece peste, a depăși. –
Var. (în)vince, (în)vence, (în)vinci, toate
înv. Mr. azvingu, asvimșu, azvingere; megl. (an)ving, (an)vinș. Lat. vĭncĕre (Pușcariu 901; Tiktin; REW 9338; DAR);
cf. it. vincere, prov.,
cat.,
sp.,
port. vencer, fr. vaincre. Schimbarea
c ›
g se datorează analogiei cu
vb. aceleiași
conjug. (
stinge, linge, încinge) al căror
part. coincid cu cele de la
învince (
învins, ca
stins, lins, încins).
Der. învins (
var. învîncut),
adj. (biruit; eșuat);
neînvins, adj. (invincibil);
învingător, adj. (care învinge);
învincătură, s. f. (
înv., victorie);
(în)vinceală, s. f. (
înv., victorie).
Cf. previnge.învinge (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)învínge (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. învíng, 1
pl. învíngem, perf. s. 1
sg. învinséi, 1
pl. învínserăm; part. învínsînvinge (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)învinge v. a covârși cu putere (fizică sau morală):
1. a repurta o victorie:
a învinge pe dușman; 2. a rămânea deasupra, a întrece;
3. a domina:
a-și învinge mânia, pasiunile. [Lat. VINCERE].