învia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNVIÁ, învíi, vb. I.
Intranz. și
tranz. 1. A reveni sau a readuce la viață. ♦
Fig. A reveni sau a face să revină în minte, a (se) trezi în amintire. ♦
Intranz. (Despre vegetație) A renaște după sfârșitul iernii, a începe să se dezvolte din nou.
2. Fig. A da sau a căpăta putere, vlagă, a (se) umple de viață; a (se) înviora, a (se) anima. [
Pr.:
-vi-a. –
Prez. ind. și:
înviez] –
În + viu.învia (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înviá (a ~) (-vi-a) vb., ind. prez. 1 sg.
învíi / înviéz, 2
învíi / înviézi, 3
învíe / înviáză, 1 pl.
înviém (-vi-em); conj. prez. 3
să învíe / înviéze; ger.
înviínd (-vi-ind)învia (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)înviá (-íu, înviát), vb. – A reveni sau a readuce la viață. –
Var. (
înv.)
învie, înviere. Mr. înviedz. Lat. vῑvĕre, pref. verbal
în- (Tiktin; DAR). Rezultatul normal,
înviĕre, astăzi dispărut, (apare în texte din
sec. XVI-XVII), și-a schimbat
conjug., ca în Banat
scriare ‹
scriere (Tiktin),
cf. și confuzia între
curere și
curare (după DAR,
învia e reprezentant direct al unui
lat. invῑvāre, cf. Pușcariu,
Dacor., VI, 704, ipoteză ce pare inutilă). Eset cuvînt comun (ALR, I, 175);
part. învis, de la
conjug. primitivă, se conservă încă în
Trans. de Nord (Drăganu,
Dacor., II, 611). –
Der. învietor, adj. (care reînvie);
înviere, s. f. (acțiunea de a învia).
învià (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)învià v.
1. a da vieață;
2. a se scula din morți:
Hristos a înviat! [Lat. IN VIVERE].