învățătură - explicat in DEX

învățătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ÎNVĂȚĂTURĂ, (1, 4) învățături, s. f. 1. Sistem de îndrumări teoretice și practice într-un anumit domeniu de activitate; doctrină; principiu teoretic sau practic; precept. 2. Cunoștințe, cultură; erudiție, înțelepciune. 3. Pregătire, studiu, școală; ucenicie. 4. Precept la care se ajunge prin experiență practică sau pregătire teoretică; învățământ, povață, sfat. ♦ Expr. A-i fi cuiva (de sau spre) învățătură = a-i servi ca experiență pentru a nu mai greși. – Învăța + suf. -ătură.

învățătură (Dicționaru limbii românești, 1939)
învățătúră f., pl. ĭ. Rezultatu învățăriĭ, lucru care te învață, învățămînt, povață: tata le dă fiilor bune învățăturĭ, învățătura uneĭ fabule (morala). Studiŭ, instrucțiune, școală: a da copiiĭ la învățătură, aceștĭ copiĭ aŭ o bună învățătură. Erudițiune, știință: învățătura Indienilor. Învățătură de minte, pățanie după care te cumințeștĭ, te astîmperĭ: această bătaĭe îĭ va fi acestuĭ băĭat spre învățătură de minte (saŭ spre învăț). Plin de învățăturĭ, instructiv.

învățătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
învățătúră s. f., g.-d. art. învățătúrii; (principii, povețe) pl. învățătúri

învățătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
învățătură f. rezultatul instruirii: 1. instrucțiune: a da copiii la învățătură; 2. știință de carte, erudițiune; 3. doctrină, disciplină; 4. sfat, povață: învățături părintești.