întuneca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNTUNECÁ, întúnec, vb. I.
1. Tranz. și
refl. A (se) face întunecos, obscur; a (se) lipsi de lumină. ♦
Refl. impers. A se însera, a se înnopta, a se înnegura,
2. Refl. (Despre corpuri cerești; la
pers. 3) A-și pierde strălucirea, a suferi o eclipsă. ♦
Tranz. Fig. A eclipsa, a umbri; a face să nu se mai vadă (bine). ♦
Refl. Fig. A-și micșora sau a-și pierde capacitatea de a gândi.
3. Refl. Fig. A se posomorî; a se întrista.
4. Refl. A se închide la culoare. – Probabil
lat. in-tunicare „a acoperi cu o tunică”.
întuneca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)întunecá (întúnec, întunecát), vb. –
1. A (se) face întunecos, a (se) lipsi de lumină. –
2. A (se) umori, a face să nu mai vadă. –
3. A (se) posomorî, a (se) întrista. –
4. A (se) închide la culoare. –
5. (
Refl.) A se acoperi cerul de nori, a se înnora. –
6. (
Refl.) A se însera, a se înnopta. –
Mr. antunic(are), megl. antunic(ari). Lat. *
intŭnĭcāre de la
tŭnĭca (Densusianu,
Rom., XXXIII, 280; Byhan 25; Weigand,
Jb., III, 26; Pușcariu 895; Candrea-Dens., 892; Densusianu,
GS, V, 19; Spitzer,
Dacor., IV, 650; Graur,
BL, V, 102),
cf. it. intonicare, sp. entunicar, cu semantism diferit. Evoluția semantică a
rom. nu prezintă dificultăți,
cf. sp. encapotarse ‹
capote „pelerină” și „îngrămădire de nori”,
entoldarse, și celelalte
ex. aduse de DAR. S-au dat alte soluții, care nu par convingătoare: din
lat. *
innoctĭcāre (Giuglea,
Cercetări lexicografice, 10;
cf. Pușcariu,
Dacor., I, 413), printr-o metateză care pare dificilă; din
lat. *
intonĭcāre „a începe să tune” (Drăganu,
RF, II, 291; REW 4504a); sau din turco-
tăt. tŭnek ‹
tün „noapte” (T. Hotnog,
Arhiva, XXXIV, 206). Rămîne, totuși, o problemă care pînă acum n-a fost explicată satisfăcător, și anume legătura lui
întuneca cu
vb. întunerica, avînd același sens, și cu
întuneric (
var. întunerec, înv. (un)tune(a)ric; mr. (î)ntunearic, megl. antuneric),
s. n. (negură;
înv., mulțime, puzderie). Acest ultim cuvînt se consideră
der. de la
tenĕbrĭcus (Pușcariu 896; REW 4484; Pascu, I, 129; Iordan,
Dift., 114; Löwe 56; DAR) astfel încît
întunerica ar proveni de la
intenĕbrĭcāre, care este atestat în texte
lat. med. Pare surprinzător, în acest caz, că
întunerica nu coincide decît întîmplător cu
întuneca, așa cum presupun majoritatea filologilor; din aceste rațiuni, autorii
Lexiconului de la Buda, Tiktin; Pascu, I, 130; și G. Ivănescu,
BF, II, 143 au preferat să considere că
întuneca nu este decît o formă redusă de la
întunerica, prin intermediul unei haplologii a lui *
întunenecare ›
întunerecare. Această ipoteză nu pare naturală: forma *
intuneneca nu putea asimila pe
r ›
n, întrucît se sprijinea pe altă formă neasimilată,
întuneric; iar, pe de altă parte, trebuie să admitem și un tratament anormal al grupului
lat. br din
intenĕbrĭcāre (rezultatul său normal trebuia să fie
ur).
Der. întunecător, adj. (care întunecă);
întunecos, adj. (lipsit de lumină; încurcat, încîlcit);
întunecime, s. f. (lipsă de lumină, umbră; eclipsă; ignoranță);
întunecăciune, s. f. (
înv., întuneric);
întunerecime (
var. întunereceală),
s. f. (întuneric),
întunericos, adj. (întunecos).
întuneca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)întunecá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
întúnecăîntuneca (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)întunecá v.
1. a (se) face întunerec;
2. a se face seară, noapte;
3. fig. a se turbura:
s’a întunecat la față. [
întuneca e probabil contras din
întunereca].