întregime (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNTREGÍME, întregimi, s. f. Calitatea de a fi întreg; totalitate, plenitudine. ◊
Loc. adv. În întregime = de tot, complet. ♦ (
Concr.) Ansamblul elementelor care constituie un tot. –
Întreg +
suf. -ime.întregime (Dicționaru limbii românești, 1939)întregíme f. Starea de a fi întreg, totalitate. Deplinătate.
În întregime, în totalitate, peste tot.
întregime (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)întregíme s. f.,
g.-d. art. întregímii; (ansambluri)
pl. întregímiîntregime (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)întregime f. stare întreagă.