întreba (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNTREBÁ, întréb, vb. I.
1. Tranz. și
refl. (recipr.) A(-și) pune întrebări, în scopul de a afla un răspuns. ◊
Expr. (
Tranz.)
Întreabă-mă să te întreb, se spune cuiva care cere o informație despre un lucru asupra căruia nici cel întrebat nu știe mai mult.
2. Tranz. și
intranz. (Urmat de determinări introduse prin
prep. „de” sau „despre”) A cere (cuiva) vești sau lămuriri despre..., a se interesa, a se informa de..., a cerceta. ◊
Expr. (
Tranz.)
A întreba (pe cineva) de
sănătate = a se interesa de starea în care se află cineva; a intra în vorbă cu cineva.
3. Tranz. A pune cuiva întrebări pentru a-i evalua, din răspunsuri, nivelul cunoștințelor; a chestiona, a examina. –
Lat. *
interroguare (=
interrogare).
întreba (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)întrebá (întréb, întrebát), vb. –
1. A pune întrebări spre a afla un răspuns. –
2. A cerceta, a examina. –
3. A cere informații, lămuriri despre, a se interesa. –
Mr. ntreb, ntribare, megl. antreb, antribare, istr. ăntreb. Lat. interrogāre (Pușcariu 891; Tiktin; DAR),
cf. v. fr. anterver, prov. antervar, astur. entrugar (Menéndez Pidal,
RFE, 1920, 35). Este dublet al lui
interoga, vb., din
lat. interrogare (
sec. XIX). Rezultatul
g ›
b, care apare și în
lingua ›
limbă, i-a făcut pe unii cercetători să se gîndească la necesitatea unei forme
lat. *
interguāre (Meyer-Lübke,
Rom. Gramm., I, 439; Rosetti, I, 76), presupunîndu-se că numai
-gu- putea trece la
b; dar această supoziție nu pare întemeiată. –
Der. întrebător, adj. (interogativ);
întrebare, s. f. (acțiunea de a întreba; problemă, chestiune; cercetare, informare);
întrebăciune, s. f. (
înv., întrebare, cercetare).
întreba (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)întrebá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
întreábăîntrebà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)întrebà v. a cerceta, a pune întrebări. [Lat. INTERROGARE].