întorsură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNTORSÚRĂ, întorsuri, s. f. (Rar)
1. Întorsătură (
1).
2. Fig. Mlădiere, modulație, intonație (nouă); întorsătură (
2). –
Întors2 +
suf. -ură.întorsură (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)întorsúră s.f. (reg.) pământ lucrat de cu toamna.
întorsură (Dicționaru limbii românești, 1939)întorsúră f., pl.
ĭ. Întorsătură. Ocol, cotitură. Arătură (p. a întoarce pămîntu).
întorsură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)întorsúră (rar)
s. f.,
g.-d. art. întorsúrii; pl. întorsúriîntorsură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)întorsură f. pământ lucrat de cu toamna.