întorsătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (
1), cot (
I 2). ♦
Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă.
2. Fig. (Rar) Întorsură (
2).
3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. –
Întors2 +
suf. -ătură.întorsătură (Dicționaru limbii românești, 1939)întorsătúră f., pl.
ĭ. Rezultatu întoarceriĭ, modu de a te întoarce, de a ocoli, de a te răsuci:
trăsura s´a răsturnat la o întorsătură, pisica a scăpat de cîne [!] pin [!] cîteva întorsăturĭ, acest dansator are întorsăturĭ elegante, acesta face o poezie dintr´o întorsătură de condeĭ. Variațiune în vorbă, stil, cîntec:
întorsăturile cînteculuĭ privighitoriĭ [!] (V.
vers). Modu de a te întoarce, de a prezenta lucrurile:
a da o întorsătură originală ideilor tăle [!], a da o întorsătură ridiculă vorbelor cuĭva. Modu cum se prezentă [!]:
afacerea ĭa o întorsătură gravă (V.
turnură).
întorsătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)întorsătúră s. f.,
g.-d. art. întorsătúrii; pl. întorsătúriîntorsătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)întorsătură f. mod de a dispune vorbele sau cugetările.