îngăima (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNGĂIMÁ, îngắim, vb. I.
1. Tranz. A rosti cu greutate, nedeslușit, încurcat; a bolborosi, a îndruga, a îngăla (
2);
p. ext. a fredona, a cânta.
2. Refl. (
Reg.) A sta la îndoială; a zăbovi. [
Prez. ind. și:
îngáim, îngăimez] –
Et. nec.îngăima (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)îngăimá (îngáim, îngăimát), vb. –
1. A bîigui, a bălmăji, a rosti cu greutate. –
2. A zăpăci, a încurca, a stîrni confuzie. –
3. A zăbovi, a șovăi, a sta la îndoială. –
4. A face de mîntuială, a da rasol. –
5. (
Refl.) A se zăpăci, a se tulbura. Deși formația nu este clară, pare evident că este vorba de o formație expresivă, ca în cazul tuturor cuvintelor care înseamnă „a bîigui”. Pentru intenția expresivă,
cf. cuvintele semnalate pentru rădăcina
glo-, golo-. Explicațiile avansate pînă în prezent nu satisfac: din
alb. gëneń (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718), din
lat. *
ingannāre (Lambrior 373; Philippide,
Principii, 68;
cf. împotrivă Densusianu,
Filologie, 448); din
rut. gaj sau
gal’ima „frînă, pană” (Bogrea,
Dacor., IV, 825); în legătură cu
mag. galiba „greutate” (DAR). Identitatea semantică este evidentă cu
îngăla, vb. (a bîigui, a bălmăji; a da rasol; a murdări), care trebuie să provină din aceeași rădăcină expresivă (pentru ultimul sens,
cf. cîrcăli, feșteli, terfeli). Totuși, se consideră în general că
îngăla provine din
lat. *ingallāre, de la
galla „gîlcă” (Densusianu,
Hlr., 191; Pușcariu 848; Pascu,
Etimologii, 65; Bogrea,
Dacor., IV, 825), sau din
sl. galŭ „murdar” (Capidan,
Dacor., IV, 1551; DAR), prin care nu se explică decît unul din sensurile sale.
Der. îngăimător, adj. (care îngaimă);
îngăimeală, s. f. (faptul de a îngăima; confuzie; nehotărîre);
îngăimăci, vb. refl. (
Trans., a se încurca),
var. de la
îngălmăci, care este tot de origine expresivă;
îngălăciune, s. f. (murdărie);
îngălmăceală, s. f. (încurcătură, confuzie).
îngăima (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!îngăimá (a ~) (-găi-) vb.,
ind. prez. 1
sg. îngắim/îngáim, 2
sg. îngắimi/îngáimi, 3
îngáimă; conj. prez. 3
să îngáimeîngăimà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îngăimà v.
1. a vorbi cu limba zăbavnică;
2. Mold. a zăbovi:
Costea mult nu se ’ngăima, el dulăii toți chema POP. [Origină necunoscută].