înfunda (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNFUNDÁ, înfúnd, vb. I.
1. Tranz. A pune fund la un butoi, la o putină etc. ♦ A astupa complet un orificiu, o deschizătură. ◊
Expr. A-i înfunda (cuiva)
gura = a obliga (pe cineva) să tacă. ♦
Fig. A înăbuși un sunet, un zgomot. ◊
Loc. adv. Pe înfundate = fără zgomot, înăbușit.
2. Refl. (Despre drumuri, suprafețe etc.) A se închide, a se sfârși. ◊
Expr. (
Fam.)
A i se înfunda (cuiva) = a ajunge într-o situație fără ieșire, a nu-i mai merge; a o păți. ♦ (Despre conducte, șanțuri etc.) A se astupa. ◊
Tranz. A înfunda un șanț. 3. Tranz. A vârî, a îndesa (undeva la fund, în adâncime) ♦ A umple bine. ◊
Expr. A înfunda ocna (sau
temnița, pușcăria) = a fi condamnat la ani grei de închisoare. ♦ A Îndesa pe cap pălăria sau căciula. ♦
Refl. A se duce, a intra, a se ascunde într-un loc unde nu poate fi ușor descoperit. ♦
Fig. A pune pe cineva într-o situație grea, fără ieșire.
4. Refl. și
tranz. A (se) adânci, a (se) cufunda. ♦
Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fără capăt, fără ieșire. –
Lat. infundare sau
în + fund.înfunda (Dicționar de argou al limbii române, 2007)înfunda, înfund v. t. (intl.) a denunța.
înfunda (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înfundá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
înfúndăînfundà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înfundà v.
1. a pune un fund (la buți);
2. a astupa, a închide:
a înfunda o ușă, un drum; 3. a strâmtora:
a înfunda pe dușman într’o vale; 4. fig. a pune în strâmtoare, a nu lăsa mijloc de scăpare:
l’am înfundat, acum ți s’a înfundat; 5. a băga adânc:
își înfundă gâtu în guler EM.;
6. a se risipi, a căuta adăpost:
oamenii au înfundat pădurile.