înfrunta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNFRUNTÁ, înfrúnt, vb. I.
Tranz. 1. A mustra, a dojeni cu vorbe aspre de față cu alții; a certa, a ocărî.
2. A ține piept, a da piept, a rezista cu curaj (în fața unei primejdii). ♦
Refl. recipr. A avea un conflict, un schimb aprins de cuvinte. –
Lat. *
infrontare (<
frons).
înfrunta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înfruntá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
înfrúntăînfruntà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înfruntà v.
1. a mustra cu asprime;
2. fig. a da piept cu:
a înfrunta moartea. [Lit. a da peste frunte (cf.
a da peste nas), fruntea și nasul sunt considerate ca sediul semeției, mândriei, batjocurei și a mâniei].