înfiripa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNFIRIPÁ, înfiripez, vb. I.
1. Tranz. A alcătui ceva din elemente puține, disparate sau necorespunzătoare; a înjgheba. ♦
Refl. Fig. A lua naștere, a prinde consistență. ♦
Refl. A ajunge la o oarecare bunăstare.
2. Refl. A-și reveni în puteri; a se reface după o boală, a se întrema. [
Prez. ind. și:
înfiríp. –
Var.:
înciripá vb. I] –
Cf. sl. čerep „oală, hârb”.
înfiripa (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)înfiripá (-péz, înfiripát), vb. –
1. A forma, a compune. –
2. A ameliora, a restabili. –
3. (
Refl.) A se realiza, a se transforma în realitate. –
Var. (
Mold.,
Bucov.)
înciripa. Origine necunoscută. După Giuglea,
Dacor., II, 825 și
LL, II, 42, de la un
lat. *
imperfilāre, care nu pare posibil. Pușcariu,
Dacor., IV, 710-2 și DAR pleacă de la
var., considerînd că forma de bază este un hiperurbanism, și o derivă din
sl. (
rus.,
rut.,
bg.)
čerep „ghiveci, oală”; semantismul ar pleca, deci, de la sensul din
sl., pentru a trece la acela de „a repara un recipient spart”, și de aici „a repara”. Această
der. nu pare probabilă, deoarece este ciudat ca vasele sparte să se poată repara și încă și mai ciudat să se repare atît de bine încît să se poată ajunge la ideea de „a îmbunătăți”. Pare evident, așa cum semnalează Tiktin și Scriban, că acest cuvînt provine de la
fire „caracter, fel de a fi”,
cf. a-și veni în fire =
a se înfiripa „a se reface”; însă nu este clar.
înfiripa (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!înfiripá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
înfirípăînfiripà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înfiripà v.
1. Mold. a-și veni în fire:
începe a se înfiripa și a crește Cr.;
2. a se întrema (dintr’o boală);
fig. a se realiza:
irisul său se ’nfiripează și se ’ntinde vulturește EM.;
3. a aduce în bună stare:
le-a poruncit să ’nflripe carul. [Fuziune din
fire și
întrupa].