înfige - explicat in DEX

înfige (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ÎNFÍGE, înfíg, vb. III. 1. Tranz. A face ca un obiect cu vârf ascuțit să intre adânc În ceva; a împlânta, a vârî. ◊ Expr. A înfige mâna sau mâinile (în ceva) = a apuca (ceva) cu putere. ♦ A împlânta ceva într-un obiect ascuțit. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se apuca de ceva (fără dreptul sau priceperea necesară), a intra sau a se amesteca undeva cu obrăznicie. [Prez. s. înfipsei, part. înfipt] – Lat. infigere.

înfige (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
înfíge (înfíg, înfípt), vb. – 1. A împlînta, a vîrî. – 2. A fixa. – 3. A străpunge, a traversa. – 4. (Refl.) A se amesteca, a se băga, a se interpune. – Mr. (n)hig, hipșu, (n)hiptă, (n)hidzire. Lat. infῑgĕre (Pușcariu 841; Candrea-Dens., 780; REW 4402; DAR), cf. it. (in)figere. Part. înfipt (lat. *infictum, în loc de infixum, prin analogie cu vb. ca dicere sau facere) a produs var. înfipta, vb. (rar, Mold., a înfige, a împlînta, a străpunge). – Der. înfipt, adj. (fixat, împlîntat; băgăreț, nerușinat); înfigăreț, adj. (băgăcios, inoportun).

înfige (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
înfige, înfig v. r. 1. a se apuca de ceva fără a avea dreptul sau priceperea necesară. 2. a intra / a se amesteca undeva cu obrăznicie.

înfige (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
înfíge (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfíg, 1 pl. înfígem, perf. s. 1 sg. înfipséi, 1 pl. înfípserăm; part. înfípt

înfige (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
înfige V. 1. a face să intre, să pătrunză; 2. a împlânta: înfipse steagul biruinței; 3. a fixa: Mihaiu își înfipse tabăra în locul părăsit de dușman BĂLC. [Lat. INFIGERE].