îndoitură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNDOITÚRĂ, îndoituri, s. f. Partea, locul unde un obiect a fost sau este îndoit. ♦ (Rar) Cotitură. ♦ (Rar) Adâncitură, cută a unui teren. [
Pr.:
-do-i-] –
Îndoi +
suf. -tură.îndoitură (Dicționaru limbii românești, 1939)îndoitúră f., pl.
ĭ. Locu unde ceva e îndoit:
îndoitura uneĭ vergĭ, unuĭ deget, uneĭ peĭ [!], uneĭ stofe, uneĭ hîrtiĭ.îndoitură (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)îndoitúră, -i, s.f. – (gastr.) Preparate din făină de mălai, cu apă și bicarbonat, uneori și cu coade de ceapă și mărar, coapte pe plită (Faiciuc 1998: 138). – Din îndoi „a amesteca cu apă” (în + doi) + -tură.
îndoitură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îndoitúră (-do-i-) s. f.,
g.-d. art. îndoitúrii; pl. îndoitúriîndoitură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îndoitură f.
1. efectul îndoirii materiale;
2. cută.