îndoială (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNDOIÁLĂ, îndoieli, s. f. 1. Neîncredere; ezitare, șovăială; îndoire. ◊
Loc. adv. Fără îndoială = desigur, neapărat. ◊
Expr. A cădea la îndoială = a începe să se îndoiască de ceva, a fi nesigur.
A pune (ceva)
la îndoială = a se îndoi (
III) de ceva.
2. (Rar) îndoire (a corpului). [
Pr.:
-do-ia-] –
Îndoi +
suf. -eală.îndoială (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ÎNDOIÁLĂ (‹
îndoi)
s. f. 1. Neîncredere; ezitare, șovăială; incertitudine, nesiguranță, dubiu. ◊
Loc. Fără îndoială = neapărat, negreșit.
2. (
FILOZ.) Stare de spirit, solicitată de date (senzații sau propoziții) sau de posibilități de acțiune neconcordante, ce oscilează între ele, fără a reuși să se fixeze definitiv asupra uneia sau a alteia. ♦ (La R. Descartes) Principiu metodologic cu ajutorul căruia se caută un fundament absolut al cunoașterii.
Î. metodică asupra tuturor cunoștințelor, a datelor simțurilor și chiar asupra existenței lumii era opusă dogmatismului scolastic. ♦ Bănuială.
îndoială (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îndoiálă s. f.,
g.-d. art. îndoiélii; pl. îndoiéliîndoĭală (Dicționaru limbii românești, 1939)îndoĭálă f., pl.
ĭelĭ. Acțiunea de a te îndoi, nesiguranță, incertitudine. Bănuĭală, presupunere:
a avea îndoĭală despre cineva. Scepticizm [!]:
îndoĭala metodică a luĭ Descartes. A sta la îndoĭală, a fi nehotărît, a nu ști ce să facĭ.
Fără îndoĭală, de sigur [!], se înțelege:
fără îndoĭală că așa e!