încuviința(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) ÎNCUVIINȚÁ,încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. – În + cuviință.
încuviința(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) încuviințá(a ~)(-vi-in-) vb., ind. prez. 3 încuviințeáză
încuviințà(Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929) încuviințà v. a aproba. [V. cuviință].