încurca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I.
I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (
Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile.
2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦
Refl. și
tranz. A (se) rătăci.
II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦
Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊
Expr. A încurca locul (sau
lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (
Refl.;
fam.)
A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus:
încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic.
2. Tranz. și
refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊
Expr. (
Se)
încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată. confuză. (
Tranz.)
A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (
Tranz.)
A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune.
3. Tranz. și
refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦
Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate).
4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil
lat. *
incolicare (<
colus „caier, fir”).
încurca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)încurcá (încúrc, încurcát), vb. –
1. A încîlci. –
2. A opri de la o acțiune, a stînjeni. –
3. A complica, a tulbura. –
4. A confunda, a amesteca, a bramburi. –
5. (
Refl.) A se zăpăci, a-și pierde firul ideilor. –
6. (
Refl.) A cădea în propria plasă, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate ieși. –
7. (
Refl.) A zăbovi, a pierde vremea. –
8. (Cu
comp. o) A vorbi stricat o limbă, a o rupe. Origine incertă. Dacă sensul primitiv este acela de „a înșela” (
cf. Coresi,
hitlenia de încurcăm unul spre alaltu, ar putea fi un
der. de la
currĕre, de tipul *
currĭcāre, cf. curriculum (Domaschke 147). Se știe că
part. cursum a dat în
rom. cursă, astfel că semantismul unui eventual *
currĭcāre n-ar oferi dificultate. Evoluția posterioară este de asemenea firească, întrucît ideea de „a întinde o cursă” se completează spontan cu cea de „a stînjeni” sau „a încurca”. Este însă posibil și să fie vorba de o origine expresivă, ca în
îngurga, s.v. Celelalte explicații nu sînt suficiente: de la
descurca, și acesta din
lat. *
de-obscūrĭcāre „a lumina” (Pușcariu,
ZRPh., XXVII, 680; Pușcariu 514), opinie abandonată în DAR, și care făcea ca un termen concret să provină dintr-unul abstract; din
lat. *inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic și semantic; din
lat. *
incolĭcāre (Giuglea,
Cercetări lexicale, 12; DAR; Rosetti, I, 168), și acesta de la
colus „furcă de tors”, imposibil semantic vorbind; în loc de *
încruca, și acesta din
gr. ϰροϰῶ „a împleti” (Diculescu,
Elementele, 466), dificil de admis.
Der. încurcală, s. f. (confuzie, amestec, încîlceală);
încurcător, adj. (care produce confuzie);
încurcătură, s. f. (confuzie, amestec, încîlceală);
încurcă-lume, s. m. (persoană care încurcă pe alții, care nu e bună de nimic);
descurca, vb. (a descîlci; a lămuri, a limpezi;
refl., a-și aranja bine treburile;
refl., a o rupe pe o limbă străină), format pe baza lui
încurca, ca descuia față de
încuia sau
deschide față de
închide; descurcăreț, adj. (om care se descurcă).
încurca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)încurcá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
încúrcăîncurca (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)încurcá v.
1. a pune în dezordine, a aduce confuziune:
a încurca o afacere; 2. a amesteca laolaltă:
s’au încurcat ițele; 3. fig. a-și pierde firul ideilor:
o încurcă rău; 4. a șe împiedeca în drum:
bolovanii de cari se încurca. [Lat. INCULCARE, fig. a încurca].