încuia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNCUIÁ, încúi, vb. I.
1. Tranz. A închide cu ajutorul unui zăvor, al unui lacăt etc. ♦ A reține pe cineva închis într-o încăpere. ♦
Refl. A se închide (singur), a se izola într-o încăpere. ♦
Fig. (
Fam.) A face pe cineva să nu mai aibă ce să răspundă; a închide gura cuiva, a înfunda.
2. Tranz. și
refl. (
Pop.) A (se) constipa. –
Lat. incuncare.încuia (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)încuiá (încúi, încuiát), vb. –
1. A închide cu cheia. –
2. A închide, a astupa. –
3. A constipa.
Lat. cŭneāre, de la
cŭneus (Pușcariu 827; Candrea-Dens., 427; REW 2392; DAR),
cf. sicil. incuńari, engad. inkuńer, sard. kundzare (Wagner, 110),
inkundzare. Se consideră (Tiktin; DAR) că semantismul se explică prin uzanța veche de a încuia în cuie. Este de presupus mai curînd că
lat. cuneus „cui” a ajuns probabil să însemne și „cheie”, ca
clavus față de
clavis. După Capidan,
Dacor., II, 631,
mr. ancuñare „a arde” este același cuvînt
lat. –
Der. încuietoare, s. f. (dispozitiv care încuie ceva);
încuiere, s. f. (acțiunea de a încuia; constipație);
încuietură, s. f. (constipație);
încuietor, adj. (care încuie).
Descuia, vb. (a deschide o ușă, o poartă, etc. încuiate cu cheia) poate reprezenta la fel de bine un
lat. dĭscuneāre (Densusianu,
Hlr., 169; Pușcariu 511; Candrea-Dens., 437; Tiktin; Candrea),
cf. sard. diskundzare, sau să se fi format în
rom., ca
închide-deschide. –
Der. descuietoare, s. f. (ușiță, portiță).
încuia (Dicționar de argou al limbii române, 2007)încuia, încui v. t. a face pe cineva să nu mai aibă ce să răspundă; a face pe cineva să tacă
încuia (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)încuiá (a ~) vb.,
ind. prez. 1 și 2
sg. încúi, 3
încúie, 1
pl. încuiém; conj. prez. 3
sg. să încúie; ger. încuíndîncuia (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)încuiá v. a (se) închide cu cheia. [Lat. CUNEARE].