închina (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNCHINÁ, închín, vb. I.
1. Refl. A-și manifesta evlavia către divinitate prin practici religioase, specifice fiecărui cult. ♦ (În biserica creștină) A-și face semnul crucii;
p. ext. a se ruga.
2. Refl. A se pleca (sau a-și pleca numai capul) înaintea cuiva, în semn de respect, de devotament, de afecțiune sau ca simplu salut. ♦
Intranz. A ridica paharul plin, ciocnindu-l cu paharul celorlalți comeseni și a bea (făcând o urare).
3. Refl. (
Înv.) A recunoaște suzeranitatea cuiva; a accepta să devină vasal. ◊
Expr. (
Tranz.)
A închina armele (sau
steagul) = a capitula.
4. Tranz. (
Înv.) A dărui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunoștință. ◊
Expr. A închina o
mănăstire = a subordona o mănăstire altei mănăstiri străine sau unei patriarhii. ♦ A face o ofrandă.
5. Tranz. A consacra. ♦ A dedica. –
Lat. inclinare.închina (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)închiná (închín, închinát), vb. –
1. A înclina, a apleca. –
2. (
Refl.) A se pleca. –
3. (
Refl.) A face o reverență. –
4. (
Refl.) A se supune, a capitula, a se declara învins. –
5. (
Refl.) A-și face semnul crucii. –
6. (
Refl.) A se dedica, a se consacra. –
7. (
Refl.) A face o ofrandă. –
8. (Înv.) A întemeia și înzestra o biserică, cedînd administrarea ei altui lăcaș religios de rang mai mare. –
9. A dedica. –
10. A ridica paharul ciocnindu-l cu paharul altora și a bea, făcînd o urare, a toasta. –
11. A supune. –
Mr. (î)ncl’in, (î)ncl’inare, megl. ancl’in. Lat. inclināre (Pușcariu 818; Candrea-Dens., 848; REW 4359; DAR),
cf. it. (in)chinare, prov. (en)clinar, fr. encliner, cat. enclinar „a saluta”. Pentru semantism,
cf. ex. gr. și
sl. aduse de DAR. Este dublet al lui
înclina „a inclina” ‹
fr. incliner. –
Der. înclinat, adj. (înclinat; dedicat, pelegrin);
închinător, adj. (adorator);
închinător, s. m. (varietate de șoim, Falco tinnunculus);
închinăcios, adj. (fățarnic, bigot);
închinătură, s. f. (
înv., adorație);
închinăciune, s. f. (reverență; adorație; cult; supunere; salut; toast), care poate proveni din
lat. inclinātiōnem (Pușcariu 819),
cf. mr. ncl’inățune, megl. (a)ncl’inățuni. Din
rom. provine
mag. entyinál (Edelspacher 13).
închina (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)închiná (a ~) vb.,
ind. prez. 3
închínăînchinà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)închinà v. (
activ)
1. a pleca în jos, a înclina:
oștirea a închinat steagul; 2. a supune, a face tributar:
cu temeiuri bune țara să ’nchinăm BOL.;
3. a hărăzi, a consacra:
a închinat toată averea sa mănăstirii Neamțului CR.;
4. a dedica:
a închina o carte cuiva; 5. a bea în sănătatea cuiva:
pentru Moldova paharul meu închin AL. ║ (
neutru)
1. a saluta cu plecăciune:
s’a închinat până la pământ; 2. a adora, a se ruga, a se prosterna:
Nilul alb cărui se ’nchină un cumplit negru popor AL.;
3. fig. a se încrede orbeșțe:
te'nchini la vorbe proaste din timpi de altădată? AL. [Lat. INCLINARE].