încălța (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNCĂLȚÁ, încálț, vb. I.
1. Refl. A-și trage ghetele, a-și pune încălțămintea. ◊
Tranz. Încalță copilul. 2. Tranz. A monta șine de fier pe obada roților unei căruțe, pe tălpile unei sănii etc.
3. Tranz. Fig. A înșela, a păcăli. –
Lat. incalceare.încălța (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)încălțá (încálț, încălțát), vb. –
1. A pune încălțări în picioare. –
2. A pune șină de fier pe o roată. –
3. A înșela pe cineva, a-l manevra după bunul plac. –
Mr. ncalțu, megl. ancalț, istr. ăncoț. Lat. incalciāre (Densusianu,
Hlr., 169; Pușcariu 806; Candrea-Dens., 224; REW 1497; DAR);
cf. it. (in)calzare, prov. (en)caussar, fr. chausser, sp. (en)calzar, port. (en)calçar; cf. și
descălța. –
Der. încălțat, adj. (faptul de a se încălța; prost, netot);
încălțare, s. f. (faptul de a încălța),
cf. mr. ncălțare (după Pușcariu 807, din
lat. *
calceare);
încălțăminte (
var. călțămînt, călțăminte),
s. f. (încălțări, pantofi), probabil din
lat. calceamentum direct (Pușcariu 263; Candrea-Dens., 223; REW 1496),
cf. it. calzamento, fr. chaussement, sp. calzamiento, port. calçamento; încălție, s. f. (
înv., încălțăminte);
încălței, s. m. pl. (pantofi);
încălțător, s. n. (lingură de pantofi);
încălțelar, s. m. (
Bucov., pantofar).
încălța (Dicționar de argou al limbii române, 2007)încălța, încalț v. t. 1. a prinde / a aresta un infractor.
2. a condamna la închisoare.
3. a convinge (
pe cineva) să accepte realitățile așa cum îi sunt înfățișate, împiedicîndu-l să vadă adevăratul lor aspect; a înșela.
4. a da cuiva o sarcină de serviciu neplăcută.
5. a recruta.
încălța (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)încălțá (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. încálț, 3
încálțăîncălțà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)încălțà v.
1. a pune încălțăminte;
2. a pune ciolane la roate;
3. fig. a înșela, a păcăli:
l’am încălțat. [Lat. INCALCIARE].