înțesa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNȚESÁ, înțés, vb. I.
Tranz. A vârî, a băga într-un spațiu redus; a îndesa, a ticsi. ♦
Refl. Fig. (Rar) A se înteți. –
Cf. sl. čestŭ „gros, des”.
înțesa (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)înțesá (înțés, înțesát), vb. – A umple, a ticsi, a îndesa.
Lat. incessare, „a invada, a pătrunde”, intensiv de la
incedĕre. Rezultatul normal,
*incesa, a suferit o disimulație
c..s ›
ț..s, ca în
cesală ›
țesală; și, apropiat astfel fonetic de
țese, a căpătat un sens confuz secundar de „a se amesteca”,
cf. DAR. Celelalte explicații nu sînt suficiente: din
lat. *intensare (REW 8693; Țicăloiu,
ZRPh., XLI, 589); din
lat. *
intexare în loc de
intexĕre (Pușcariu,
Dacor., IV, 705; DAR), bazat pe sensul secundar menționat, care nu ajunge pentru a explica semantismul, din
lat. *
insitiare (Giuglea,
Dacor., II, 823); din
lat. *
insatiātus, printr-o metateză de la *
însățat (Pascu,
Arch. Rom., VIII, 556); de la *
înțesta, bazat pe
țeastă „vîrf, culme” (Iordan,
BF, II, 198).
înțesa (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înțesá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
înțeásă; conj. prez. 3
să înțése