înțelepciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNȚELEPCIÚNE s. f. Capacitate superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor. ♦ Cumpătare, prudență, moderație determinată de experiență; spirit de prevedere. –
Lat. intellectio, onis.înțelepciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înțelepciúne s. f.,
g.-d. art. înțelepciúniiînțelepciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înțelepciune f.
1. calitatea celui înțelept;
2. moderațiune, rezervă;
3. cunoștință justă, naturală sau dobândită, a lucrurilor. [Lat, INTELLECTIONEM].
înțelepcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)înțelepcĭúne f. (lat.
intelléctio, -ónis, d.
intĕllégere, -léctum, a înțelege). Inteligență, deșteptăcĭune:
înțelepcĭunea cîneluĭ. Cultură:
înțelepcĭunea Egiptenilor. Prudență, bună conducere în vĭață:
înțelepcĭunea practică a vĭețiĭ. Cumințenie, docilitate, calitate de a fi înțelegător, supus:
înțelepcĭunea unuĭ copil. Caracteru fapteĭ saŭ vorbeĭ celuĭ înțelept:
înțelepcĭunea unuĭ răspuns.