împrumut (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMPRUMÚT, împrumuturi, s. n. 1. Faptul de a (se) împrumuta; (
concr.) obiect sau sumă de bani împrumutată. ◊
Loc. adj. De împrumut = care este împrumutat. ◊
Expr. A fi ca de împrumut sau
apărea de împrumut = a nu i se potrivi cuiva. ◊
Loc. vb. A da (sau
a lua)
cu împrumut = a împrumuta (
1).
2. Cuvânt, construcție lexicală etc. luată din altă limbă.
Împrumut lingvistic. –
Lat. in promutuum.împrumut (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)împrumút adv. – În calitate de împrumut.
Lat. promutuum (Diez, I, 235; Pușcariu 794; Candrea-Dens., 826; Cipariu,
Gram., 368; REW 4319; DAR). Compunerea cu
în- este firească în formații
adv.,
cf. împrejur, împreună, etc. –
Der. împrumut (
var. înv. împrumută),
s. n. (faptul de a da cuiva sau de a lua de la cineva un bun care urmează să fie restituit),
var. direct din
lat. promutua; împrumuta (
mr. mprumutare),
vb. (a cere împrumuta; a da cu împrumut; a imita, a reproduce), care de asemenea ar putea reprezenta direct un
lat. *
impromutuāre (Pușcariu 794; Meyer-Lübke,
Rom. Gramm., I, 386),
cf. it. improntare (
mil. imprümeda),
fr. emprunter; împrumutătură, s. f. (împrumut);
împrumător, adj. (persoană care împrumută).
împrumut (Dicționaru limbii românești, 1939)1) împrumút n., pl.
urĭ (d.
împrumut 2). Acțiunea de a împrumuta. Lucru împrumutat.
A da, a lua cu (saŭ
în)
împrumut, împrumut, mă împrumut.
Lucru de împrumut, lucru împrumutat.
împrumut (Dicționaru limbii românești, 1939)2) împrumút, a
-á v. tr. (lat.
im-promútuo, -áre, d.
mútuus, mutual, d.
mutare, a muta; it.
improntare, fr.
emprunter). Daŭ cu condițiunea de a mi se restitui cu procent orĭ fără:
a împrumuta pe cineva c´o pușcă, cu banĭ saŭ
a împrumuta cuĭva o pușcă, niște banĭ. Ĭaŭ cu condițiunea de a restitui:
a împrumuta de la cineva ceva. Fig. (după fr.). Daŭ, fac să imiteze de la mine:
Româniĭ aŭ împrumutat Ungurilor cuvîntu „plăcintă” (
palacsinta). Ĭaŭ, adopt:
Româniĭ aŭ împrumutat de la Ungurĭ cuvîntu [!] „samă” (
szám). V. refl. Ĭaŭ cu condițiunea de a restitui:
mă împrumut cu ceva de la cineva. – Fals:
a împrumuta ceva cuĭva cu înț. de „a te împrumuta cu ceva de la cineva” (după fr.
emprunter quelque chose à quelqu´un). – Vechĭ și
împromutez, prumut și
aprumut.împrumut (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ÎMPRUMÚT (
lat. in promutuum)
s. n. Faptul de a împrumuta. ♦ (
Dr.) Contract în temeiul căruia o persoană (împrumutătorul) dă alteia (împrumutatul), cu sau fără dobândă, o sumă de bani sau alte lucruri consumptibile și fungibile cu dreptul de a le consuma și cu obligația de a restitui aceeași sumă sau o cantitate de bunuri de același fel (împrumutul de consum) ori anumite bunuri individuale determinate, cu dreptul de a le folosi și cu obligația de a le restitui la termenul convenit sau, uneori, la cererea împrumutătorului (împrumutul de folosire – comodatul). ♦ (
Concr.) Obiect sau sumă de bani care s-a împrumutat; credit. ◊
Î. de stat = formă de atragere de fonduri la bugetul de stat de la bănci, organizații economice și cetățeni din interiorul țării (
î. intern) sau din afara țării (
î. extern), pe o anumită perioadă de timp.
Capital de î. = capital bănesc pe care bancherii, în anumite condiții (perioadă determinată de timp, rată a dobânzii), îl împrumută unor persoane fizice sau juridice.
2. (
LINGV.) Cuvânt sau îmbinare de cuvinte luate dintr-o limbă străină.
Î. poate fi
direct, când este luat nemijlocit de către vorbitori prin contact cu alte popoare, sau
indirect (
savant), când este luat sau tradus din lată limbă pe cale cultă.
V. neologism.împrumut (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)împrumút s. n.,
pl. împrumúturiîmprumut (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)împrumut n.
1. fapta de a împrumuta;
2. lucru împrumutat. [Lat. PROMUTUUM, împrumut].