împrejur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMPREJÚR adv. În (sau pe) locul înconjurător; în jur. ◊
Loc. adv. (
De)
jur împrejur = din (sau în) toate părțile, în jur. ◊
Expr. (
La)
stânga-mprejur! comandă (militară) de întoarcere îndărăt prin învârtire de 180° spre stânga. –
În + pre + jur.împrejur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)împrejúr adv. – În jur, în locul înconjurător. De la
jur, prin intermediul unei forme
înv. prejur, compusă cu
prep. pre. Adăugarea
pref. în- este modernă;
prejur este forma curentă în
sec. XVI-XVII. După DAR,
împrejur, a rezultat din încrucișarea lui
în jur cu
pre jur. Uzuri speciale:
a lua împrejur, a dojeni;
a tăia împrejur, a circumcide.
Cf. Moser 427.
Der. împrejuraș (
var. împrejurean),
s. m. (
înv., vecin);
împrejurime, s. f. (locul dimprejur);
prejur-gură, s. n. (
înv., răscroială, tăietură), ca
gr. περιστόμιον;
împrejur-stare, s. f. (
înv., circumstanță), ca
lat. circumstantia; împrejura, vb. (a înconjura, a împrejmui; a încinge),
der. normal, ca
împreună ›
împreuna (după Densusianu,
Hlr., 170; Pușcariu 791; Candrea-Dens., 926 și DAR, din
lat. pop. pergyrāre);
împrejurare, s. f. (circumstanță;
înv., împrejur);
desprejura, vb. (a descinde, a desprinde).
împrejur (Dicționaru limbii românești, 1939)împrejúr prep. V.
prejur.împrejur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)împrejúr adv.împrejur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)împrejur prep.
1. ocolind:
a umbla împrejur; 2. pe lângă:
împrejurul lui; 3. tăiat împrejur, circumcis. [V.
jur].