împărat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMPĂRÁT, împărați, s. m. Suveran (absolut) al unui imperiu. ♦
Fig. Stăpân, conducător. –
Lat. imperator.împărat (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)împărát (împăráți), s. m. – Suveran absolut al unui imperiu. –
Mr. ampirat. La.t
imperator (Pușcariu 785; Candrea-Dens., 824; REW 4305; DAR),
cf. alb. mbret (Philippide, II, 644),
prov. emperaire, it. imperadore, fr. empereur, sp. emperador. Der. de la nominativ, ca în
alb., apare și în alte cazuri de nume de persoană,
cf. băiat, drac, om. Der. împărăteasă, s. f. (soție de împărat; femeie care conduce un imperiu; nume de plante, Bryonia alba, Atropa Belladonna; la albine, matcă), cu
suf. -
easă, ca
bucătăreasă, cărturăreasă (nu are nici o legătură cu
lat. tîrzie
imperatrissa, Densusianu,
Hlr., 160);
împărățel, s. m. (pasăre, aușel, Troglodytes parvulus),
cf. numele său
fr. roitelet, sp. reyezuelo; împărătesc, adj. (imperial);
împărătește, adv. (ca împărații);
împărăți, vb. (
înv., a proclama pe cineva împărat; a domni);
împărăție, s. f. (imperiu, în mod tradițional imperiul bizantin iar apoi cel turc);
împărătiță, s. f. (împărăteasă, fată de împărat), cu
suf. -
iță; împărătuș, s. m. (aușel).
împărat (Dicționar de argou al limbii române, 2007)împărat, împărați s. m. (intl.) 1. șef.
2. om influent.
împăratÎMPĂRÁT, -Ă, împărați, -te, adj. v.
ÎMPĂRA. – [DLRM, DAR]
împărat (Dicționaru limbii românești, 1939)împărát m. (din nom. latin
imperátor). Suveranu unuĭ imperiŭ. – Și
ump- (Mold. sud).
împărat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)împărát s. m.,
pl. împăráțiîmpărat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)împărat m.
1. suveranul unui imperiu;
2. pop. rege:
un fecior de împărat, Solomon imparat. [Lat. IMPERATOR].