îmburda (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ÎMBURDÁ, îmbúrd, vb. I.
Tranz. (
Trans.) A răsturna, a întoarce, a da peste cap, a răvăși, a răscoli. (din
zburda cu
pref. în- sau din
lat. *imburdāre <
burdus = catâr)
îmburda (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)îmburdá (-déz, îmburdát), vb. – A trînti, a doborî. Origine necunoscută. De la
bord „pietricică”, după Giuglea,
Dacor., III, 595; din
lat. *
imburdāre ‹
burdus „catîr”, după Pușcariu,
Dacor., III, 838 și DAR; din
mag. borda „coastă”, după Drăganu, în DAR; din
lat. abhorridus, după Skok,
ZRPh., XLIII, 191,
cf. REW 23; însă nici una din aceste explicații nu pare pertinentă. Pare a fi vorba mai curînd de un
der. expresiv, de la
burdu, interj. care apare numai în compuneri ca
hurdu-burdu, hurduc-burduc, etc., ce exprimă ideea de hurducătură a unei căruțe,
cf. hurduc.îmburda (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)îmburdá, îmburd, vb. tranz. – A răsturna: „Când vântuțu' și-a sufla, / Vântu' casa a-mburda” (Bârlea 1924 II: 285). – Et. nec. (MDA).
îmburda (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îmburdá (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 3
îmbúrdă