îmbuca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMBUCÁ, îmbúc, vb. I.
1. Tranz. A vârî în gură ceva de mâncare; a mânca (în pripă, ce se nimerește); a înghiți ceva dintr-o dată.
2. Refl. (Despre piese) A intra cu un capăt în altă piesă; a se împreuna, a se uni. –
Lat. *
imbuccare (<
bucca „gură”).
îmbuca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)îmbucá (îmbúc, îmbucát), vb. –
1. A înghiți. –
2. A gusta ceva de mîncare. –
3. A înfuleca. –
4. A împreuna, a uni, a cupla. –
5. (Înv.) A disprețui. –
6. (Înv.) A săruta, a îmbrățișa. –
Mr. mbuc. Lat. *
imbuccāre, de la
bucca, cf. bucă (Pușcariu 781; Candrea-Dens., 192; DAR),
cf. it. imboccare, fr. emboucher, sp.,
port. embocar. Der. de la
bucă, în interiorul limbii
rom., pare mai puțin probabilă, întrucît toate sensurile lui
îmbuca duc la semantismul
lat. „gură”, pe cînd în
rom. bucă înseamnă numai „obraz”. –
Der. îmbucătură, s. f. (înghițitură, duminicat; muștiuc; îmbinare; colț de stradă);
îmbucături, vb. (a vîrî cuiva îmbucăturile în gură).
îmbuca (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)îmbucá, îmbuc, vb. tranz. –
1. A gusta din mâncare.
2. A înfuleca. – Lat. *imbuccare (DER).
îmbuca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îmbucá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
îmbúcăîmbucà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îmbucà v.
1. a pune ceva în gură;
2. a mânca puțin și repede;
3. a face să intre un lucru într’altul, a prinde laolaltă;
4. fam. a se săruta. [V.
bucă].