îmbucătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMBUCĂTÚRĂ, îmbucături, s. f. 1. Cantitate dintr-un aliment care poate fi vârâtă o dată în gură; înghițitură, dumicat;
p. ext. mâncare; bucătură.
2. Loc de asamblare a două țevi, două burlane etc., a unui știft care intră în locașul său etc. –
Îmbuca +
suf. -ătură.îmbucătură (Dicționaru limbii românești, 1939)îmbucătúră f., pl.
ĭ. Mîncare cît poțĭ îmbuca odată, înghițitură (V.
bucătură, gălătuv). Locu unde se îmbucă doŭă lucrurĭ orĭ se varsă un rîŭ (gură de rîŭ). Muștĭuc, acea parte a uneĭ trompete care se pune în gură. V.
bîzîitoare.îmbucătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)îmbucătúră s. f.,
g.-d. art. îmbucătúrii; pl. îmbucătúriîmbucătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)îmbucătură f.
1. cât se poate lua dintr’odată în gură;
2. împreunarea a două lucruri cari se îmbucă unul într’altul;
3. partea unui instrument de muzică ce se pune în gură.