îmblăciŭ - explicat in DEX

îmblăciu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ÎMBLĂCÍU, îmblăcie, s. n. Unealtă agricolă rudimentară, formată dintr-o prăjină lungă la capătul căreia este legat un băț gros mobil și mai multe curele, cu care se lovesc spicele de cereale sau păstăile de legume spre a li se scoate boabele. [Acc. și: îmblắciu] – Cf. îmblăti.

îmblăciŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
îmblăcíŭ n., pl. ie (vsl. mlatŭ, maĭ de bătut, d. mlatiti, a îmblăti. P. epenteză, cp. cu dambla, jimblă, imbrohor). O unealtă de bătut fasolea, grîu ș. a. (Se compune dintr´o coadă numită odîrjă și dintr´un băț maĭ scurt numit hadarag, cu care se izbește, și amîndoŭă-s legate pin [!] doŭă curele numite oglăvĭ). – Și umblăcíŭ, mlăcíŭ, mlăcĭúgă, blăcíe, îmblăcíe și moloteț.

îmblăciu (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
îmblăcíu, îmblăcie, îmblăcii, s.n. – Unealtă agricolă folosită la treieratul manual, alcătuită din două piese mobile, una mai lungă (îndârja sau dârjaua) și una mai scurtă (hădărău/hădărag) legate prin curele (oglăji) sau belciug de fier (ALR 1973: 828): „Snopii erau bătuți cu îmblăciul, după care erau întorși pe cealaltă parte” (Dăncuș 1986: 44). – Din îmblăti.

îmblăciu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
îmblăcíu (înv.) s. n., art. îmblăcíul; pl. îmblăcíe

îmblăciu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
îmblăciu n. Tr. sau mlăciu, instrument agricol compus din două lemne întrebuințat la baterea cerealelor. [Bulg. MLATIA].