aret (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARÉT s. n. (În sintagma)
Câine de aret = câine de vânătoare dresat să se oprească atunci când simte sau zărește vânatul. – Din
fr. arrêt.aret (Dicționar de neologisme, 1986)ARÉT s.n. Poziție a unui câine de vânătoare când simte sau vede vânatul. [< fr.
arrêt].
aret (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)arét s. n. – Sprijin, ocrotire, protecție (cuvînt vechi, care pare a se fi folosit numai cu
prep. de sau
în).
Sl. na reti „pentru a ocroti” (Drăganu,
Dacor., VI, 251-9;
cf. Rosetti, I, 160), probabil prin intermediul
rut. aretij; cf. pol. rat, ret „ajutor, sprijin”. Nu figurează în nici un text de după jumătatea
sec. XVIII; s-a confundat în mod nejustificat cu
aret „capăt, sfîrșit”, de la
arie. Hasdeu (și Geheeb 14) îl derivau de la
lat. *
ad rectum; Viciu,
Limba română poporană și dialectul sicilian, p. 79, îl punea în legătură cu
sicil. arre(tu); Max Auerbach,
Jb, XIX, 212, cu
lat. *
in erecto; Bogrea,
Dacor., I, 257; (urmat de Scriban) cu
lat. halitus; și DAR, deși cu rezerve, cu
a arăta. –
Rut. aretij nu poate fi, prin urmare,
der. din
rom., cum credea Candrea,
Elemente, 400.
aret (Marele dicționar de neologisme, 2000)ARÉT s. n. poziție a unui câine de vânătoare când simte sau vede vânatul. ♦ câine de ~ = câine de vânătoare dresat pentru a aduce vânatul doborât. (< fr.
arrêt)
aret (Dicționaru limbii românești, 1939)áret n., pl. inuz.
e (lat.
hálitus, suflare. Bogrea).
Ban. Trans. Mold. În aretu cuĭva, în calea luĭ, pe aproape:
pazniciĭ să steĭe în aretu vitelor (Suc. Șez. 30,196 și 198),
în aretu caseĭ, (CL. 1910,49)
în aretu vîntuluĭ. V.
steriță, pravăț, vĭeliște, bătătură.aret (Dicționaru limbii românești, 1939)1) arét n., pl.
urĭ (orig. neșt.)
Mold. Vechĭ. Pază:
să fie de aret. Apărare:
un gard de aret.aret (Dicționaru limbii românești, 1939)2) arét v. tr. V.
arăt.àret (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)àret n. coprins, împrejurime (în Banat):
în aretul vântului POP. [Origină necunoscută].
aret (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARÉT s. n. (În sintagma)
Câine de aret = câine de vânătoare dresat să se oprească atunci când simte sau zărește vânatul. — Din
fr. arrêt.