împiedica (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎMPIEDICÁ, împiédic, vb. I.
1. Refl. A se lovi (cu piciorul) de ceva sau de cineva care stă în cale (și a cădea); a se poticni. ◊
Expr. A se împiedica în picioare = a se împletici.
A i se împiedica (cuiva)
limba = a nu putea articula bine sunetele.
A se împiedica la vorbă = a gângăvi. ♦
Fig. A da mereu peste ceva sau peste cineva care supără, stingherește.
2. Tranz. A pune unui animal piedică la picioare, a-i lega picioarele ca să nu poată fugi. ♦ A înfrâna roțile unui vehicul (pentru a-l face să meargă greu). ♦ A pune piedica de siguranță la mecanismul armelor de foc.
3. Tranz. Fig. A opri, a ține în loc pe cineva sau ceva; a se pune în calea cuiva sau a ceva. [
Var.: (
reg.)
împiedecá vb. I] –
Lat. impedicare.împiedica (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)împiedicá, vb. I (reg.) a îndoi în două (în lungime) și a coase.
împiedica (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)împiedicá (împíedic, împiedicát), vb. –
1. A pune piedică, a lega picioarele unui animal. –
2. A înfrîna o roată. –
3. A pune piedici. –
4. A interzice. –
5. (
Refl.) A se lovi cu piciorul de ceva, a se poticni. –
Mr. nchiedic, nchidicare, megl. (a)mpedic. Lat. impĕdĭcāre (Pușcariu 787; Candrea-Dens., 1377; REW 4296),
cf. alb. pëngoń, v. it. impedicare, prov. empedegar, fr. empêcher, sp. empachar, port. empelgar. Cf. piedică. –
Der. împiedicătură, s. f. (piedică, obstacol);
împiedicătoare, s. f.(cală, pană, piedică);
împiedicător, adj. (care împiedică);
neîmpiedicat, adj. (liber, fără piedică);
împieleca, vb. (a lega picioarele unui cal), încrucișare între
împiedica și
împila (Pușcariu,
RF, II, 66; DAR).
împiedica (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)împiedicá (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. împiédic, 3
împiédică