piedică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIÉDICĂ, piedici, s. f. 1. Factor care împiedică realizarea unui țel, care stă în calea unei acțiuni: stavilă, obstacol, impediment: dificultate, greutate. ◊
Loc. vb. A pune piedică (sau
piedici) = a împiedica. ♦ Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicându-l cu piciorul. ◊
Loc. vb. A(-i) pune (o) piedică = a pune cuiva piciorul înainte pentru a-l face să se împiedice și să cadă. ♦ (Rar) Greutate în vorbire.
2. (
Concr.) Unealtă, dispozitiv, instrument folosit pentru blocarea sau încetinirea mișcării unui sistem tehnic, pentru blocarea unui organ mobil al acestuia, la sprijinirea sau la susținere etc. ♦ Frânghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor, pentru a-i împiedica să fugă când sunt lăsați să pască.
3. (
Bot.; în compusul)
Piedica-vântului = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze alungite, cu flori liliachii și albăstrii
(Lathyrus hirsutus). [
Var.:
piédecă s. f.] – Din
lat. pedica.piedică (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)piédică (piédici), s. f. –
1. Frînghie sau lanț cu care se leagă picioarele dinainte ale cailor pentru a-i opri să fugă. –
2. Obstacol, stăvilar. –
3. Dificultate, nevoie. –
4. Oprire a cuiva cu piciorul. –
5. Panglică sau cordon cu care se leagă picioarele morților. –
6. Frînă. –
7. Siguranță la armele de foc. –
8. Cureaua cizmarului. –
9. Frîna de la războiul de țesut. –
Var. piedică, piedecă. Mr. k’adică, megl. pędică. Lat. pĕdĭca (Pușcariu 1306; Candrea-Dens., 1176; REW 6347),
cf. it. piedica (
calabr. pédica, pedacchia),
prov. petge, fr. piège, gal. pega, astur. pielga, alb. pengë, ngr. (πεδοῦϰλα). –
Der. piedicuță, s. f. (talpa-ursului, Lycopodium clavatum). –
Cf. împiedica.piedică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)piédică s. f.,
g.-d. art. piédicii; pl. piédici