drâng (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DRÂNG, drânguri, s. n. (
Reg.) Drâmbă. –
Et. nec.drâng (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)drâng1 (
reg.)
s. n.,
pl. drấnguridrâng (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)drâng2/drấnga interj.drâng (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)drâng n.
1. mic instrument de fier ce se ține între dinți și se pune în vibrațiune cu degetul;
2. unealtă arcuită a plăpomarului de bătut lâna. [Onomatopee ce imită sunetul bătăilor unei tobe:
drânga-drânga !].
drâng (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DRÂNG1, drânguri, s. n. (
Reg.) Drâmbă. —
Et. nec.drâng (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DRÂNG2 interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul drâmbei sau (
ir.) al viorii. [
Var.:
drấnga interj.] — Din
drâng.