dărâma (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DĂRÂMÁ, dărấm, vb. I.
Tranz. 1. A doborî, a culca la pământ,
fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦
Refl. A se prăbuși, a se surpa; a se ruina, a se dărăpăna (
1). ♦ A demola o clădire (veche).
2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (
Reg.) A cosi iarbă, cereale etc. [
Var.: (
reg.)
dărmá vb. I] –
Lat. *
deramare.