buf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUF1 interj. Cuvânt care imită zgomotul înfundat produs de căderea unui obiect tare, de o lovitură sau de o explozie. – Onomatopee.
buf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUF2 s. n. Numele unei figuri la jocul de arșice. –
Et. nec.buf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUF3, -Ă, bufi, -e, adj. (Despre comedii) Cu un caracter comic exagerat. ♦ (Despre opere muzicale) Care este compus în genul liric ușor. ♦ (Despre actori sau cântăreți) Care s-a specializat în interpretarea unor roluri comice de comedie sau de operă muzicală bufă
3; (despre roluri) specific comediei sau operei muzicale bufe
3. – Din
fr. bouffe.buf (Dicționar de neologisme, 1986)BUF, -Ă adj. (
Despre opere muzicale sau dramatice) Hazliu; exagerat de comic; vesel. ♦ (
Despre cântăreți, actori) Care joacă roluri în opere comice, în farse, în comedii de intrigă etc. [< it.
buffo, fr.
bouffe].
buf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)buf (-fi), s. m. – Bufniță. –
Var. bufă, bufnă, buh(n)ă, buhniță, buhac, puhaci, puhace. –
Mr.,
megl. buf. Lat. būfus, de la
būho, būfo (Pușcariu 231; REW 1352; Pascu, I, 54);
cf. it. gufo, sp. buho, port. bufo. Forma simplă are circulație, generalizîndu-se formele contaminate cu cuvinte mai mult sau mai puțin asemănătoare din alte limbi, cum sînt
bg. buchu(l), mag. buhu (›
buhă),
ngr. μποῦφος,
pol. puhacz (›
puhaci), poate și cu creațiile expresive bazate pe
interj. buf.buf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)buf interj. – Exprimă zgomotul produs de ciocnirea a două corpuri, de o lovitură sau o căzătură. Creație expresivă, care se întîlnește cu
sl. buchnoti sau
buchati „a bate cu putere”, de unde
bg. buchnuvam, sb. buchnuti, rus. buchatĭ (Berneker 97); fapt pentru care Miklosich,
Slaw. Elem., 18, n-a șovăit să derive cuvîntul
rom. din
sl. Pe de altă parte, rezultatele acestei rădăcini expresive s-au contaminat și cinfundat adesea cu cele ale lui
buh-. Der. bufni (
var. buhni, buvni, bumni, bugni, bufui, buhăi),
vb. (a izbucni; a bombăni, a izbi);
bufneală (
var. bufăială, bufnet, bufnitură, buhnitură),
s. f. (zgomot brusc);
buhnaci, s. m. (certăreț, gîlcevitor);
bufnos, adj. (prost dispus, ursuz);
îmbufna, vb. (a supăra, a irita);
răbufni, vb. (a pocni; a cădea zgomotos).
buf (Marele dicționar de neologisme, 2000)BUF, -Ă adj. (despre opere muzicale sau dramatice) cu un caracter comic grotesc, caricatural. (< it.
buffo, fr.
bouffe)
buf (Dicționar de argou al limbii române, 2007)buf s. n. sg. (mar.) obiecte aduse din cursă cu intenția de a fi comercializate.
buf (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUF1 interj. Cuvânt care imită sunetul înfundat produs de căderea unui obiect tare, de o lovitură sau de o explozie. – Onomatopee.
buf (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUF2 s. n. Numele unei figuri la jocul de arșice.